Ce mi-a îngreunat ajungerea in cabinetul terapeutului, deși simțeau de o vreme îndelungată ca nu mai pot? Citisem tone de cărți, recitisem "Secretul"-toată seria, 5 volume, ca tare ma ajutase cândva. Atunci eroina din mine era la butoane si credea ca daca e un tanc rusesc pe vechi, o sa rămână pe drum si pe senile.
Așa ma si simțeam daca ma gândesc bine, ca dintr-un fier care-mi îngreuna fiecare mișcare si nu știam niciodată ce o sa apese butoanele, toate deodata, proiectilele vorbelor si faptelor mele nefiind interesate de urmări sau victime.
Bine, ca sa fiu sinceră eram in punctul in care nu îmi pasa de mine, după ce îmi pasase prea mult de ceilalți si deloc de mine, acum măcar nu mai îmi pasa nici de ei.
"De terapii îți arde acum?", "Nici nu ai altceva mai bun de făcut decât sa te apuci de terapie!", "Ce-ți mai place văicăreala, alții n-au nimic din ce ai tu, cei dinaintea ta au trăit mult mai greu si n-au avut atâtea cărți si terapii, nu ești in stare de nimic!", "Fa ce vrei, da e vina ta ca ai făcut, zis, x, y, z!".
Si le-am crezut si am continuat sa trag într-o ceata densă ce-mi era ființa.
-Cine ești tu când vocea din capul tău tace?-a venit întrebarea terapeutei.
-Cine sunt eu când vocea din capul meu tace? Mi-ai dat greu! Da poate tăcea?-deși îmi aminteam perfect toate cuvintele pe care vocea din capul meu le spunea, nu ma gândisem niciodată cine sunt eu dincolo de ea. Tot ce făcusem pana atunci era sa o mulțumesc si nu-mi reușea aproape deloc.
A fost de treaba, mi-a dat tema de casa.
Si așa m-am simțit când am scris-o. M-am si gândit să-i spun ca mi-am uitat agenda acasă si sa nu scriu, drept sa va spun.
Am plâns mult si am scris puțin. Cam jumătate de pagina de caiet, din care am aflat când i-am citit-o ei, ca spusesem 3 lucruri bune despre mine pe care le repetasem in 3 forme. Atât.
Mi-am fost cel mai mare critic si judecător. Mi-am aplicat cele mai dure pedepse si m-am împins într-o depresie funcțională, d-aia de "trebuie" sa faci, nu ca îți place sau te bucura, nu ca ar fi un scop, nu ca ai găsi un sens. Alții puteau si au putut si trebuia sa pot si eu. Si am făcut toate acestea inconștient, doar ca să-mi mai pot spune cât sunt de "greșită".
Una dintre calitățile mele este ca învăț repede, acum știu ca o am de mult si ca am învățat foarte devreme de la venirea mea in lume ca "sunt prea sensibila", "alții nu au ce am eu si au rezultate mai bune", "așa e viața si mergem înainte", "ești fetiță mare, nu mai plânge", "sunt prea slabă si palida, parca-s bolnava mereu", iar după ce am abandonat sportul "uită-te câtă te-ai făcut".
Am învățat înainte sa aflu cine sunt, cum trebuie sa fiu comparandu-ma cu ceilalți.
Am învățat ca durerea e rea si spuneam doar când nu mai puteam si "aveam o toleranta ridicată la durere".
Am învățat ca plânsul ma face rea, ca am o datorie fata de familia mea pentru tot ce-mi oferă, ca indiferent ce se întâmplă nu am timp sa ma plang, ca standardele sociale încep de la imagine si preferabil ar fi sa fiu cea mai buna sau printre cei buni.
Si am fost, premianta toată generala. Olimpica inclusiv in liceu.
Nu va imaginați ca am fost vreo sfânta, incepand cu liceul ce e drept.
M-am răzvrătit, am fugit de la ore, profitam maxim de faptul ca făceam parte din echipa liceului de volei pentru "antrenamente" in timpul altor ore. Începusem sa fac după cum voiam știind ca ma apară rezultatele pe care le livram.
Timpul a trecut si găsisem o metoda de supraviețuire intre a face "ceea ce trebuie" pentru a-i mulțumii pe alții si a crede ca astfel am sa ajung suficient de buna pentru ei-asta îmi dădea de fapt motivația.
Mereu ma judecam oricum, indiferent ce făceam nu eram mulțumită, exista "mai bine", o completare o "da, dar data viitoare..".
Găseam evident si justificări pentru supărările sau durerile create de mine celorlalți, in care întotdeauna eu eram vinovata.
Căutăm să-i împac, nu ma opream pana nu-mi ieșea.
Vocea din capul meu repeta adaptând situațiilor, aceleași critici pe care le auzisem repetat in copilărie.
Vocea din capul meu voia doar sa ma protejeze de emoțiile si stările care ma copleseau când încălcăm standardele.
Vocea din capul meu era a familiei, a profesorilor, a colegilor, a prietenilor, a societății.
Au curs multe lacrimi pana am reușit să-i schimb narativa. I-am dat timp sa vadă ca nu se sfârșește lumea daca nu performam, i-am dat spațiu sa simtă ca indiferent cine vine si pleacă, eu rămân aici cu ea, am ascultat-o cu blândețe ca sa înțeleagă că-i mulțumesc pentru tot ce a făcut pana acum pentru mine si ca e randul meu sa o țin in brațe si sa rămân.
Acum narativa s-a schimbat, uneori mai scap in lucerna si e ok...știți cum e, poți scoate omul din sat..dar stal din om...
Acum insa îmi dau voie sa ma plictisesc, sa fac nimic, sa am un program normal de la care sa fac excepții, nu excepțiile sa fie regula, rad când scap sau răstorn chestii, îmi dau voie sa greșesc si nu mai consider ca "niciodată nu sunt atenta".
Ceilalți rar ma mai enervează, le vad acum durerile de la butoane, neajunsurile si fricile. Nu e ușor sa te uiți in tine, e mai ușor sa găsești vinovați in exterior si am înrădăcinat in generații prin tradiționalele "ceasul rău, pisica neagră", "omul nepotrivit la momentul nepotrivit", "așa a vrut Dumnezeu". Curând am ascultat un podcast si am conștientizat ca "Greierele si furnica" e programarea fina a comparației, de prea devreme. Gândiți-va. A nu-ți da timp sa faci ce-ți place si a muncii fără oprire înseamnă sa ai de toate, a face ceea ce-ți place si a aduce bucurie celorlalti, înseamnă a pierde timpul si mori! Probabil greierele nu a avut pe nimeni să-i spună ca poți trăii făcând ce îți place, daca ai respect, încredere si stima de sine!
De o săptămâna încerc sa scriu asta, mereu am amânat...da, procrastinarea si sindromul impostorului au treaba tot cu judecata, aia "ce te apuci tu acum sa spui, ca mai dai rateuri", "s-a mai spus", "bravo, ai descoperit si tu acuma lumea".
Am știut ce face si am lăsat-o. Vineri am avut o zi in care toată grădiniță interioară a ieșit la joaca. Meditația de ieri, ce crezi? Despre critica! Serialul pe care l-am terminat aseară Puff Daddy-Judecata.
Si uite așa, cu binișorul si incetisorul am lăsat-o sa mai trăncăne si in timp ce tastam, expunerea nu-i place si asta e un text despre ea.
Acum pot sa ma uit la mine in oglinda cu compasiune.
Acum pot sa ma uit la mine-n oglinda cu drag.
Acum pot sa ma uit la mine-n oglinda cu mândrie si să-mi spun "ești minunata si n-ai o rochie alba într-o curte cu iarba verde, ai învins!".
Acum pot sa ma uit la mine-n oglinda si să-mi spun "TE IUBESC!"
Tu ce vezi când te uiți in oglinda?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
ce zici?