Jurnal de terapie-Furia

23.11.2025

Când am ajuns pentru prima data in cabinetul terapeutului starea mea generală era deplorabilă, fizic, psihic si emoțional.

Au fost zile in care ma trezeam plângând, iar daca nu, o durere apăsătoare îmi îngreuna corpul parca in încercarea de-mi spune "mai stai puțin cu tine", "măcar azi nu te grăbi sa fugi de tine". 

Insa eu nu ascultam, nici nu știam cum, insa știam cu exactitate tot ce "trebuie făcut", Doamne cât urăsc acest cuvânt, pana in ziua când efectiv n-am mai putut. Era greu orice, de la un dus banal, la machiajul care alta data era partea mea preferată, de la a sta la o cafea, la a citi, cărțile fiind prima mea dragoste, mintea mea caută mereu in momentele de agitația, ceva ce "trebuie" făcut pentru a nu ma lasă sa ma gândesc la mine.

Si n-a fost vina ei, mintea noastră este setată pe supraviețuire nu pe fericire. 

Mintea noastră își amintește experiențe pe care noi am putea jura ca nu le-am trăit si face tot ce tine de ea pentru a ne proteja de sentimentele sau emoțiile mai puțin plăcute, despre care am si învățat ca sunt rele iar apoi ne-au fost "predate" mai multe moduri de a ne feri de ce e rău.

FURIA era cea care ma ținea de mana zi de zi, ținându-se de mana cu anxietatea, iar eu le țineam cât puteam eu de bine pe amândouă, convinsă de mintea care-mi repeta "lasă văicăreala, altora le e mai greu" si am continuat sa merg de mana cu prietenele mele bune, pentru ca am învatat devreme sa fiu cuminte si puternică.

SIMT CA NU MAI POT SI VREAU LINISTE! NIMIC NU MAI ARE NICIUN SENS, NU MAI STIU CINE SUNT, TOATA LUMEA MA ENERVEAZA SI NU INTELEG CUM POT UNII SA SE POARTE DE PARCA-S SINGURI PE LUME!

Am spus pe nerăsuflate si așteptam soluția magică, doar d-aia m-am dus la terapie nu? Sa ia terpeuta stările sa le așeze cumva si sa le primesc înapoi funcționale!

Era suficient sa întârzie un client la o programare, sa găsesc o mașina parcata si sa nu pot intra in garaj, sa se miște încet casierul, sa fie traficul infernal sau orice lucruri banale in esență pentru a declanșa jihadul interior si nu ma opream pana nu rămâneam sleita de orice putere sau chef de viața, ma certam, țipam, trânteam, înjurăm, unu lucru era cert, CEILALTI ERAU VINOVATII!

Furia draga mea prietena, m-a copleșit de fiecare data când i-am dat ocazia si am ajuns cu greu sa o inteleg. 

"Scrie 10 lucruri bune pe care le are furia" mi-a spus terapeuta si m-am blocat. Lucruri bune? La furie? Pai ce naiba sa fie bun când simt că-mi vine să-l iau la palme pe cel din fata mea, când orice fac nu scap de starea asta, când se zbate vena la tâmplă si îmi vine sa dau foc lumii?!

Si am scris începând cu ce ma înfurie, ce simt in furie, continuând cu unde simt emoția in corp si așa am înțeles ca in spatele furiei sta un pachet de ignoranta de sine format din stresul, fricile, durerile si limitele încălcate erau toate ascunse sub paravanul furiei si toate apăsau deodată accelerația.

După ce am rupt-o-n bucatele in încercarea de a o înțelege, si am găsit acolo grămezi de condiționări ale copilului cuminte, tradițional, am reușit să-i vad ajutorul. Am reușit sa vad câtă motivație mi-a dat de nenumărate ori, câtă energie si focus mi-a oferit si câte m-a ajutat sa spun, sa eliberez, chiar daca într-o forma defectuoasă, pana sa ma ajung epuizarea chiar simțeam eliberare după episoadele de furie.

Furia sănătoasă ne ajuta sa stabilim limite, ne da voce sa ne apărăm valorile si principiile, ne da drive ca facem chestiile alea neplăcute sau enervante. 

Si ascunde totodata încălcarea limitelor, ignorarea sau minimalizarea fricilor sau durerilor si tot ce am învățat in fragedă pruncie ca nu meritam.

Furia neînțeleasă ne transforma din adulții care suntem, in copiii de la vârsta in care am dobândit-o. Atunci când după ce te liniștești ești si tu surprins de reacția pe care ai avut-o, atunci când simți ca parca n-ai fost tu, atunci știi ca la butoane nu a mai fost adultul din tine.

Acum suntem prietene, pentru ca eu am învățat sa nu ma mai opun ei si ea s-a lăsat văzută, pentru ca eu am înțeles ca prima căreia dorește sa-i spună ceva sunt eu si i-am dat spațiu iar ea mi-a arătat ce, unde si de ce doare, pentru ca n-am mai judecat-o si criticat-o si ea mi-a predat puterea pe care inconștient n-am vrut-o, tot ce voiam eu sa fac era sa o alung si cu fiecare încercare a mea de a o alunga, devenea si mai puternică, pentru alungarea era cea mai mare frica a ei, toți vor doar sa scape de ea. Pentru ca ea era dorintele mele ignorate, emoțiile mele neînțelese, vorbele neascultate si când spun asta, vorbesc de mine cu mine, nu de ceilalți.

Furia m-a învățat ca tot ce ma activa la ceilalți, era deja in mine și-mi făceam eu mie, așteptând apoi ca altcineva din exterior sa ma salveze...așa cum eu eram dispusă să-mi ignor dorințele, daca cineva drag voia altceva, sa nu-mi înțeleg emoțiile si să-mi spun "exagerezi, ești prea sensibila!" sau să-mi înghit vorbele pentru a susține, neștiind ce groapa adâncă îmi sap singura.

Acum conviețuim in liniște, mai facem comitet sa ne sfătuim, mai punem niște sarcasm la nevoie si chiar nervi, atunci când cineva insista sa se joace direct cu ea. Iar ea a învățat sa fie mai clara, mai concisă, mai puțin dramatică si mai toleranta.

Pentru ca acum, înainte sa ajung in furie, ma întreb "cum e asta despre mine?" sau "e despre mine sau despre interlocutor ceea ce spune", înainte de a răspunde. Pentru ca acum știu cine sunt cu tot cu cicatrici sau răni încă deschise, pentru ca acum știu sa le pansez ca sa nu mai sângereze pe ceilalți, pentru ca emoțiile acelea mai puțin plăcute știu acum ca nu sunt greșite, sunt doar niște protectori minunați si pentru ca eu nu le-am mai abandonat si odată cu ele nici pe mine.

N-am mai ajuns de ceva vreme in coplesire si asta ma liniștește teribil, pentru ca e dovada clara a faptului ca întoarcerea la tine e cea mai grea călătorie pe care o poți face, insa cea mai benefică pentru suflet si drumul vieții tale.

Draga mea furie, îți mulțumesc pentru tot ce ai făcut pentru a ma proteja in aceasta călătorie, îți mulțumesc pentru ca m-ai lăsat sa te vad, sa te înțeleg si să-ți pot conține emoțiile din spatele impulsivității, mi-ai arătat rebela care am fost mereu...mi-a luat 35 de ani sa înțeleg "de ce"...pentru ca acum am putut sa spun "pas" la a "trece peste", inhibarii sau disocierii stărilor mai puțin plăcute, acum am înțeles ca ele sunt perfect normale iar gestionarea lor doar, sta in puterea noastră.

Furi ta, cum se simte? Ce o declasează? Când ai povestit cu ea prima data?

DRUMUL SPRE IAD E PAVAT CU BUNE INTENTII

26.09.2025

A trecut ceva vreme mai blogule, de când nu mi-am mai dat voie sa mă bucur de tine și de scris...

Acea parte din mine pe care am atribuit-o firii mele impulsive si neînțelese, fricii mele de a fi vulnerabila si încrezătoare, dorinței mele de control de teama pericolului pe care îl învățasem atât de repede când "nu eram un copil cuminte", când invatasem ușor sa disociez, disimulez sau sa mint, îngropând undeva adânc tot ce simțeam sau îmi transmitea corpul, pentru ca nici părinții mei nu învățaseră validarea emoțională, de unde să-mi ofere validarea emoțiilor...

Când am conștientizat cele de mai sus întâia oara, următorul gând care mi-a venit in minte a fost "drumul spre iad este pavat cu intenții bune!".

CU CELE MAI BUNE INTENTII PARINTII NOSTRI:

Ne-au responsabilizat. chiar daca prin consecințe (percepute ca pedepse de cele mai multe ori), fără a ne valida emoția inițială de tristețe, furie, supărare, respingere, așa am învățat sa fim atenți ca daca nu "vedem noi acasă". Așa am învățat ca unele fapte au consecințe.

Ne-au învățat ce e respectul: chiar daca tu simțeai altceva sau voiai atceva singurul lucru pe care îl auzeai era "faci ce/cum îți spun eu, ca daca nu asculți vezi tu, eu sunt mă-ta/tac-tu/ bunica ta si știu mai bine" fără alte întrebări, păreri , înțelegeri ca daca nu, aceleași pedepse. 

Ne-au învățat ambiția si competiția: "x-uleasaca/u de ce poate avea 10 si tu nu? Ție ce-ți lipsește? Ca ai tot ce vrei si trebuie doar sa înveți". "TREBUIE" CE CUVANT ENERVAT! Îl evit cât de mult pot de ceva vreme. Si mereu trebuia sa performezi la școală in general, nu in special, ați înțeles-o? La sport, dans, canto, balet, ceva...sa aibă neamul si strămoșii "mândria familiei" securizata. Da, eram ironică, deși ducem multe moștenite, ei au nevoie doar de dragoste si înțelegere. Da, in alta postare, oleacă de ADHD, ce să-i faci.

Ne-au învățat recompensa si condițiile acceptării si dragostei: chiar daca mai cu porția sau la performante, așa ne-am stabilit propriile cerințe si am plasat ștafeta iubirii de sine. Tinându-se de mana cu ambiția si competiția de mai sus, recompensele, laudele si admirația ne confirmau ca "așa trebuie sa facem", mereu daca se poate, in orice, insa ne-au luat vise, dorințe si cărarea sufletului.

Ne-au învățat importanta aparențelor si etichetele: "ce-o sa zică lumea?", din aceeași dorința de control care acum ne consuma atât de multe resurse, ca așa știau si bunicii noștri, venind din niște vremuri in care comunitățile erau frumoase si oamenii se ajutau, insa se judecau, se etichetau, se bârfeau si aveau niște limite generale înguste, Chat GPT nu avea păreri atunci si informațiile erau putine si pentru cei avuți. 

Ne-au învățat ca timpul e limitat si parcursul lui e bine stabilit după niște tradiții clare si am face bine sa nu-l pierdem!

Cu cele mai bune intenții, din dragoste si cu credință ca fact tot ce pot mai bun si au făcut cu cât au știut, ne-au făcut adulți utili societății, uneori chiar încercând sa ne convingă ca știu ei mai bine cum sa facem mai ușor si mai bine pentru noi. 

N-aveau de unde sa știe ca, pe același drum am parcurs in tăcere, in lacrimi neînțelese, in emoții reprimate si părți exilare calea spre iadul interior. 

Locul acela unde se afla tot ce ai negat la tine, tot ce ai ascuns, toate părțile "greșite", care insa face parte din tine si te copleșește de multe ori neștiind ce sa faci sa scapi de acolo, te refugiezi in munca, vicii si nu vorbesc doar de stupefiante, eu citeam mult, foarte mult, prea mult si mi-a luat ceva timp sa realizez ca este tot un mecanism de autoapărare prin care mă refugiam din capul meu in poveștile altora, ca-n capul meu eram mult haos care mă obosea si pe care nu reușeam să-l așez, așa ca pentru un timp mă prefăceam ca nu exista, îți cauți validarea in ochii altora si porți atâtea măști ca nici tu nu mai știi cine ești fără ele.

Așa a fost viața mulți ani, exact câți au trebuit ca eu sa mă opresc, din tot, cu riscul de a pierde tot ce clădisem pana atunci cu truda, lacrimi, emoții ignorate, salvări zilnice si convingerea ferma ca fac ce "trebuie" si n-am cum sa mă opresc ca "alții pot" si "trebuie" sa pot si eu.

Pana nu ma mai bucura nimic, pana când visele pentru care mă rugasem alta data au devenit poveri tot mai grele, pana când corpul îmi spunea in fiecare dimineața prin durere fizica faptul ca are nevoie de pauza, pana când somatizarea stresului si a anxietății și-au făcut apariția, pana când puteam sa plâng deși cu 2 minute înainte zambisem...depresia e cea mai perversa forma de autopedepsire, e toată critica, judecata si neîncrederea care le-ai aplicat chiar tu asupra ta. 

Iar când ajungi sa nu mai ai putere nici s fii furios și-ți dorești sa vina sfârșitul lumii si atât, ai nevoie de ajutor!

Ei n-au vrut si n-aveau de unde sa știe, nu și-au conștientizat propriul iad majoritatea dintre ei, ei ne-au iubit si ne-au vrut binele mereu, nu e vina lor, cum nu e nici vina ta, insa e responsabilitatea ta sa conștientizezi si sa pui capăt acestor tipare si automatisme, pentru tine in primul rând si pentru "mândria familiei", in special pentru cei ce-ți vor urma.

Când am lăsat sa iasă furia, eram îndreptățită sa o simt, când am terminat de judecat, invasesm bine si asta, după ce mi-am depășit vinovăția mi-am amintit ca bucuria scrisului nu era a acelor părți ale mele care așa au găsit unică modalitate de a așterne emoții pe un ton potrivit, in speranța de a fi înțelese ci unei variante mult mai tinere ale mele, treia-i plăceau compuneri si natura, care iubea Limba Romana la școală si lectura in vacante, care fusese cana olimpica la ceea ce iubea cu adevărat: sa citească si sa scrie!

Si o sa mai scrie, de fiecare data când o sa vrea si o sa simtă!

Pe curând blogule!

P.S: sistemele mele de apărare au încercat să-mi spună ca a trecut mult timp, ca nu mai știu cum sa te accesez si totuși, uită-ne împreună din nou!